Mar 19

Lectia mea

Tags: ,
Lectia mea

Am avut mereu nevoie sa inteleg. Ceea ce mi se intampla, experientele mele, ceea ce vad, ceea ce citesc, ceea ce invat…
Cei care ma cunosc, stiu exact cum e cu nevoia mea de a intelege. Am nevoie de claritate. Asa functionez eu. Nu imi plac situatiile neclare, ambigue, de genul: “lasa ca vedem pe parcurs”. Asta e motivul pentru care nu am prea copiat in viata mea la examene. Pentru ca, avand mai intai nevoie sa inteleg, retineam.

La randul meu ofer claritate: in orice tip de relatie, in orice tip de situatie. Uneori chiar coplesitor de multa. Si, desi am vazut de-a lungul timpului ca exista oameni care nu au nevoie de atat de multa claritate, eu am continuat sa o ofer. Acum aproape ma amuz gandindu-ma ca am fortat in anumite situatii oamenii sa vada, sa auda, sa transeze lucruri pe care ei ar fi vrut sa le lase asa… neclare.
Dar am nevoie sa inteleg si eu ceea ce se intampla. Nu, nu am nevoie sa controlez, ci doar sa pot da un sens lucrurilor. E nevoia mea.

Am invatat in timp sa nu ma mai intreb “de ce”. Am scos definitiv aceasta intrebare din vocabularul meu extern, dar totusi, nu am scapat la nivel intern de nevoia de a gasi o explicatie care sa para logica pentru mine. Nu pentru ca explicatia ar schimba cu ceva lucrurile, ci pentru simplul motiv ca atunci cand pot da un sens experientelor mele, imi e mult mai usor sa le accept.

Ajung insa adeseori in situatii menite parca sa imi arate ca nevoia mea e una nefireasca, absurda… Observ ca ceata in care sunt invaluite circumstantele are o densitate invers proportionala cu nevoia mea de claritate: cu cat imi doresc eu mai multa claritate, cu atat mai vagi sunt informatiile pe care le am sau le primesc. Poate asta e o lectie pe care o am de invatat. Sa renunt la nevoia mea si sa accept pur si simplu lucrurile asa cum vin. Fara sa le inteleg. Fara sa le mai dau un sens.

Sa imi zic: “ok, asta e situatia, astea sunt informatiile pe care le am, nici nu am nevoie de mai mult”.
Oare asta sa fie? Acesta sa fie mesajul pe care refuz sa il primesc si care datorita indisponibilitatii mele de receptor revine cu o regularitate obsedanta?
Am convingerea ca experientele noastre de viata vin sa ne invete ceva. Ca da, reflecta ceva imperfect in noi. Nu reusesc sa descifrez de fiecare data ce anume reflecta, uneori informatia ramane difuza pentru mine. Si stiu, ca atata timp cat nu am inteles lectia, voi participa din nou la ea. Voi juca iar si iar intr-o scena pe care pana la urma voi reusi sa o descifrez.
Iar eu nu vreau asta. (Inclusiv dorinta de a intelege care e lectia, e iata, tot o dovada a nevoii mele de claritate). Am nevoie sa inteleg lectia acum, nu vreau sa fiu mereu corigenta la materia asta. Am fost deja de cateva ori, ajunge. E momentul sa descopar, ca sa pot merge mai departe. Sa fiu gata pentru lectii noi, pentru experiente noi, pentru circumstante noi.

Exista un lucru pe care l-am inteles in aceste zile: am nevoie sa invat sa accept. Sa accept pur si simplu ca si lucrurile care ma ranesc, si oamenii care se comporta total diferit de cum as face-o eu, fac parte din viata mea. Ii intalnesc negresit, iar refuzul meu de a accepta ca ei sunt altfel decat mine, ca functioneaza intr-un alt sistem decat mine, ca au valori diferite de ale mele, nu va face decat sa ma raneasca la nesfarsit.
Acceptarea pare a fi deci lectia mea. Am invatat in timp sa ma accept pe mine, dar se pare ca nu si pe ceilalti. Nu ii judec, nu sunt aspra cu ei, doar ca ma las mult prea usor ranita. Pentru ca nu ii accept. Pentru ca iau lucrurile mult prea personal. Am inteles acum ca oamenii din jurul meu fac lucruri, iau decizii care nu au legatura cu mine. Ci doar cu ei.

Si iata cum, scriind acest articol, am gasit claritatea de care aveam nevoie. Am inteles lectia mea. Stiu ca ceea ce am de facut este sa exersez acceptarea neconditionata. Zi de zi, clipa de clipa, om cu om… Lucrurile se intampla si vor continua sa se intample fara ca eu sa inteleg, fara ca ele sa aiba un sens pentru mine. Si este in regula sa fie asa.

Voi cum stati cu acceptarea? Aveti nevoie sa intelegeti? Sau lasati lucrurile sa se intample pur si simplu?

facebooktwittergoogle_pluslinkedinmailfacebooktwittergoogle_pluslinkedinmail
  1. Alex 19 Mar 2012 | reply

    Nevoia de a intelege ceea ce ni se intampla si pe cei din jur o percep ca fiind derivata din nevoia omului de a avea sens (caci sensul complet ne este dat si de cadrul in care existam), deci intrucatva inevitabila.
    Cat despre acceptare, ce se intampla cand lucrurile/oamenii intra in conflict cu schema personala? Singurul mod de acceptare pe care il vad presupune modificarea schemei. Dar cum pot fi intalnite destul de usor cupluri de evenimente antitetice (deci care nu pot fi acceptate simultan), de ce am face efortul de a accepta un lucru si nu pe celalalt? Singurul raspuns la care ma pot gandi este ca trebuie sa simtim (mai mult sau mai putin rational) adevarul unui lucru pentru a-l accepta. Si asta presupune ca nu exista acceptare propriu-zisa, din moment ce acceptarea acelui lucru exista in tine dinainte de a experimenta lucrul. Deja simt ca intru pe un teren malos, deci mai bine ma opresc (consideratiile anterioare pleaca de la supozitia ca acceptarea presupune interiorizare).

    • Raluca Savu
      Raluca Savu 19 Mar 2012 | reply

      Eu vorbeam de nevoia de a accepta lucrurile fara sa le mai dau neaparat un sens. Sa accept ca ele se intampla pur si simplu. Fie ca imi place, fie ca nu. Ca de multe ori, chiar daca ma ranesc nu au legatura directa cu mine. Eu simt ca ma blochez de multe ori tocmai datorita nevoii mele de a gasi o explicatie. Care oricum nu imi foloseste pana la urma, caci nu schimba cu nimic situatia. :)

      In plus, am observat ca nu incerc sa dau neaparat un sens lucrurilor care imi plac, care imi aduc bucurie. Pe alea le iau cumva “for granted”. Am nevoie sa dau sens si sa gasesc explicatii doar in cazul lucrurilor care ma deranjeaza, care nu imi fac placere, care ma ranesc… Nu e ciudat? Adica daca tot avem nevoie sa dam un sens, cum de nu avem nevoie sa dam un sens la orice?

      • Alex 19 Mar 2012 | reply

        Daca tot am luat-o pe panta asta, o sa incep sa raspund si la intrebari retorice. Asadar, nu cautam sa dam un inteles intamplarilor fericite deoarece perceptia egocentrica si faptul ca pentru noi insine avem cea mai multa intelegere ne fac sa credem ca binele care ni se intampla e meritat, iar raul este rezultatul unei conspiratii (intr-o oarecare masura toti suferim de mania persecutiei).
        Daca reusesti sa accepti lucrurile fara a le da sens este primul semn ca esti urmatorul Dalai Lama. Desi, in conceptia mea, la nivelul divinitatii nu exista bine sau rau, nu vad cum ne putem duce traiul de zi cu zi fara a opera cu aceste concepte.

  2. Anabela 19 Mar 2012 | reply

    Lucrurile se intampla, pur si simplu, cu mine sau fara mine. Da, vreau sa inteleg, vreau sa dau un sens cat mai personal acestor lucruri. Semnificatia pe care le-o dau depinde doar de mine, iar gradul de semnificare este in functie de importanta acelor lucruri. Daca inteleg mi-e mult mai usor sa accept. Am ajuns sa accept mult mai usor ca suntem diferiti si ca putem functiona si imbogati o relatie cu diferentele noastre.
    Sa accept neconditionat chiar fara sa inteleg? Asta mi-e greu. Pana la urma tot ce nu ne putem explica logic, tot ceea ce nu este evident, palpabil, concret, punem pe seama destinului, a vietilor anterioare, a karmei, a energiilor si altor forte supranaturale, a lui Dumnezeu! In aceste explicatii ne gasim confortul si linistea, ne gasim sensul.
    Eu zic ca ne putem accepta asa cum suntem cu raportul intelegere / acceptare diferit, asa cum functioneaza mai bine pentru fiecare dintre noi.

  3. Pingback: Introvertit, extravertit sau undeva intre ele? | Efficiency is doing better what is already being done

    […] exprim punctul de vedere cu incredere si simt nevoia sa imi exteriorizez sentimentele. Am nevoie de claritate in ceea priveste relatiile mele cu […]

Leave a Comment

reset all fields